Ideea acestui articol a apărut după o discuție cu domnul primar. Analizam împreună oportunitatea unei investiții pe care o aveam de mult timp în planurile de dezvoltare, dar care fusese amânată constant. De fiecare dată apărea același argument: costurile ar fi prea mari.
Domnul primar fusese informat de către un funcționar al unei instituții că proiectul ar necesita o serie de autorizări suplimentare, iar acestea ar implica investiții consistente în sisteme tehnice specifice necesare obținerii acestei reautorizări. Atât de consistente încât ar depăși valoarea investiției în sine. În aceste condiții, concluzia venea aproape natural: nu ne permitem.
Privită la prima vedere, explicația închidea discuția. Doar că logica îmi spunea că ceva nu e în regulă. Mi se părea exagerat. L-am întrebat pe domnul primar dacă e sigur de informație si mi-a confirmat ca informația venea de la un funcționar a unei instituții serioase. Am închis subiectul, deși aveam îndoielile mele și am trecut la următoarele puncte pe care trebuia să le discutăm.
Întors în biroul meu, după acea discuție, l-am chemat pe colegul meu, secretarul general al primăriei, și i-am cerut să verifice exact cadrul legal aplicabil. Nu interpretări, nu opinii, nu „așa se face de obicei”, ci legea în forma ei concretă.
În aproximativ 30 de minute colegul meu a venit cu răspunsul: investiția noastră era exceptată de la acele obligații suplimentare. Atât. 30 de minute au deblocat o investiție blocată de ani de zile. L-am informat imediat pe domnul primar care a cerut verificări suplimentare, care au întărit ceea ce colegul meu deja ne informase: exista o excepție pentru tipul de investiție pe care noi o doream.
Cazul este simplu, dar relevant. Răspunsul inițial transmis primarului nu fusese rezultatul unei analize, ci mai degrabă un reflex. Un „nu se poate” spus suficient de convingător încât să nu mai fie pus sub semnul întrebării.
Nu este neapărat vorba de rea-credință. Este mai degrabă vorba despre evitarea asumării. Este mai simplu să închizi un subiect decât să îl clarifici. Este mai sigur să spui „nu” decât să verifici și să îți asumi o concluzie argumentată.
Problema este că acest tip de comportament nu rămâne fără efecte. În cazul nostru, a blocat o investiție ani de zile. Nu din lipsă de bani. Nu din lipsă de voință. Ci din lipsa unui răspuns responsabil.
De ce apare „nu se poate”
În administrația publică, „nu se poate” nu este doar o expresie. Este, de multe ori, un mod de funcționare. Sistemul în sine încurajează acest tip de răspuns. Riscul este gestionat prin evitare. O decizie greșită poate atrage controale, sancțiuni, explicații. Un refuz, în schimb, nu produce aproape niciodată consecințe pentru cel care îl formulează.
La asta se adaugă și confortul funcționarului. Verificarea unei situații cere timp și efort. Trebuie să citești legea, să corelezi articole, uneori să discuți cu alți colegi. „Nu se poate” scurtează tot acest proces. Este un răspuns rapid, care închide subiectul fără consum de energie.
Când refuzul devine problemă
Există, desigur, situații în care „nu se poate” este justificat. Legea are limite clare și acestea trebuie respectate. Foarte des le spun colegilor mei că pentru a ne atinge obiectivele putem să mergem pana la limita legii, dar niciodată nu să nu trecem de această limită.
Problema apare atunci când refuzul nu este fundamentat de o normă legală. Când nu vine în urma unei analize, ci în locul ei. Ci apare ca o procedură internă. În aceste cazuri, „nu se poate”devine o barieră.
Mai mult decât atât, devine și o formă de control. Funcționarii controlează astfel deciziile superiorilor. Ei sunt care spun ce se poate face și ce nu se poate face. Cel care spune „nu se poate” nu doar că evită o responsabilitate, ci influențează direct decizia. Blochează, amână sau redirecționează inițiative. În lipsa unei verificări reale, acest tip de răspuns capătă o autoritate nejustificată.
În timp, apare un dezechilibru. Decizia nu mai aparține celui care inițiază sau conduce un proiect, ci celui care are rolul tehnic de a-l valida sau respinge.
Astfel apar investiții întârziate, proiecte abandonate, fonduri pierdute. Cazul pe care l-am descris nu este unul complex. Nu a fost nevoie de expertiză rară sau de resurse suplimentare. A fost nevoie de o verificare de bază. Iar acest lucru ridică o întrebare incomodă: câte alte proiecte sunt blocate exact în același mod?
Ce ar trebui schimbat
Îmi aduc aminte că în primele mele zile le-am spus colegilor ca nu mai vreau să mi se spună de ce anume nu se poate face ceva, ci cum acum anume se poate face ceva. La vremea aceea, am acționat instinctiv. Azi privind în urmă, cred că această simplă cerință a schimbat multe în instituție.
Realitatea este că, în multe situații, nu legislația este problema. Cadrul legal permite mai mult decât se aplică în practică. Diferența o face modul în care este interpretat și aplicat. O administrație funcțională nu pleacă de la „nu se poate”, ci de la o întrebare mai corectă: „în ce condiții se poate?”. Diferența pare mică, dar efectele sunt majore.
Asta presupune verificare reală, nu presupuneri. Răspunsuri argumentate, nu concluzii rapide. Asumarea interpretării acolo unde legea permite. Mi-am dat seama repede că colegii mei aveau nevoie de cineva care să își asume responsabilitatea deciziilor. Ceea ce până la urmă e normal, ei fiind în zona de execuție. Aveau nevoie de o o zona sigură și de liniștea faptului că ceea ce ei lucrează e asumat de cineva.
Concluzie
Exemplul de mai sus arată un lucru simplu: uneori, între un proiect blocat și unul realizat stau doar 30 de minute de muncă serioasă.
„Nu se poate” este, de multe ori, cea mai simplă soluție. Dar și cea mai costisitoare.
Întrebarea nu este dacă „se poate” sau „nu se poate”. Întrebarea este cine își asumă să afle răspunsul corect.
